miercuri, 31 august 2011

Multumesc

De mult timp mă tot gândesc în ce fel aş putea să mulţumesc celor care m-au ajutat când am fost bolnavă, în 2007. Nu e uşor să reuşeşti să-ţi arăţi recunoştinţa faţă de cei care îţi sunt alături într-un mare impas. A fost o solidaritate extraordinară, şi eu, care am pornit de aici spre Austria în stare gravă (aşa au zis medicii), datorită încurajărilor atâtor prieteni, parcă eram pe altă planetă şi nu mai simţeam nici o durere. Nu am cum să descriu ce poţi să simţi când ţi se spune că eşti în stare gravă şi aici nu ai şansa de a te face bine. Brusc dispare orice vis, orice plan pe care ţi l-ai făcut pentru viitor. Te apucă spaima şi apoi panica şi te uiţi la copilul tău disperat la gândul că poţi să dispari ca şi cum nici nu ai fi existat vreodată. Copilul era in clasa a VIII, dădea examene, a fost la banchet şi eu nu am fost cu ea. A plâns, numai părinţii ei nu au putut fi cu ea. Mda.
Şi atunci, dintr-o persoană anonimă, am ajuns să fiu sprijinită de atât de mulţi oameni, unii nici măcar nu mă cunoşteau, încât totul părea un film de la tv.
Şi am plecat, doar eu cu soţul meu, spre Austria, pe care am văzut-o pentru prima dată cu această ocazie.
Şi "totul e bine când se termina cu bine". Atunci, imediat după ce am revenit la lucru, am fost copleşită de bucuria cu care am fost întâmpinată, mă salutau oameni pe care nu-i cunoşteam, şi eu le sunt nespus de recunoscătoare şi le mulţumesc din suflet tuturor, (şi Celui de Sus, că nu m-a uitat),  în primul rând soţului meu şi copilului meu pe care i-am pus la grea încercare, fără voia mea. De atunci nu mă mai poate supăra nimeni, nu am voie să mă supăr pe nimeni sau să supăr eu pe cineva.
Am să pun unele poze cu spitalul unde am fost internată. E situat in Lillienfeld, nu departe de Viena.











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu